Domnului Profesor, cu dragoste

Mi-am încheiat, demult, legătura cu școala. Dintr-o întâmplare, fericită zic eu, am avut, în liceu, un colectiv să-i spun ideal. O gașcă de 36 de băieți și… două fete, ambele numite, de către noi, Nuți. Cei cinci ani (ultima promoție cu această durată) au trecut repede, atât de repede că n-am apucat să ne prindem că am lăsat copilăria în urmă, că am devenit adulți.

Desigur, fiecare dintre noi am avut simpatii, uneori reciproce, printre profesori. Asta depindea și de aptitudinile noastre, deseori extrașcolare. Eram, pe atunci, președintele unui cenaclu al elevilor, ”Panait Istrati”, așa că Zenaida Samsonic, profa de română, mi-a fost mentor și îndrumător. Și ea a plecat, între timp, pe drumul fără întoarcere, ca și majoritatea celorlalți profesori ai noștri, care încercau să ne facă oameni, să ne alegem profesiuni decente, să ”reușim în viață”.

Eram o clasă mai deosebită, cu participanți la diverse olimpiade. Marea majoritate a colegilor s-au realizat, astăzi sunt bunici și pensionari. În anii trecuți de la susținerea bacalaureatului, vreo 45, ne-am tot întâlnit, la început mai des, nu toți, dar destul de mulți, cu diverse ocazii, unele mai fericite, altele nu. Catalizatorul acestor întâlniri ne-a fost și ne este un coleg, căruia dirigintele nostru, simțind, probabil, că va pleca dintre noi, i-a înmânat ”caietul roșu”, spaima noastră de atunci, în care scrisese cam tot ce făcusem noi în cei cinci ani de liceu. La unii dintre noi mai mult, la alții mai puțin. La fiecare întâlnire, Giops, posesorul ”caietului”, ne citește, și acum, după decenii, câte ceva din ceea ce dirigu notase despre fiecare, desigur fapte rele, după caz, chiuluri, geamuri sparte, note mai proaste etc, etc. Râdem noi, dar în colțul ochilor apar mici boabe de lacrimi, pentru vremea când eram tineri, când eram toți (între timp, am rămas doar 30) plini de speranțe de viitor.

De ce scriu, acum, aceste rânduri? Pentru că m-a ”inspirat” greva profesorilor din aceste zile. Unii afirmă că sindicatele lor ar fi manipulate politic, că nu ar fi momentul să facă grevă. Aproape că nu mă interesează dacă e adevărat sau nu. Le datorez profesorilor mei de atunci prea mult respect, pentru a nu fi alături de dascălii de azi. Chiar dacă învățământul actual nu se mai ridică la standardele de atunci, cadrele didactice de acum merită măcar respectul nostru, al societății, pentru misiunea lor de luminare a minților copiilor și adolescenților.

Domnilor și doamnelor profesori, cu dragoste,

Fostul, demult, elev

Paul IOAN  

Sporadic, Petre Daea calcă prin scaieți

Petre Daea, ministrul Agriculturii: „Este vorba despre o verificare tehnică, ce să asigure pe de o parte că produsele care vin pe piaţă sunt curate şi evident cei care încalcă normele tehnologice, folosind substanţe nepermise, sunt monitorizaţi şi luat măsuri ca să nu mai primească subvenţii. Din fericire, sunt cazuri sporadice, iar controlul ne arată că fermierii respectă tehnologiile şi că pot să beneficieze de drepturile care li se cuvin. Au fost cazuri izolate care nu reflectă activitatea din acest domeniu. Caz izolat şi rămân izolate şi le izolăm din toate punctele de vedere şi asigurăm consumatorii români că produsele sunt sănătoase.”

Ia te uită, ia te uită! Daea s-a sucit din nou. După ce a tunat și a fulgerat pe subiectul otrăvirii legumelor cu substanțe toxice, ministrul agriculturii o lasă mai moale cu acuzele. Besensol a primit, probabil, vreun bobârnac de pe undeva și, gingaș la ORL, și-a modificat radical trăncănitoarea-i gândire. Sporadic, doar sporadic, nici nu se discută, câte un hapsân de fermier, dornic de averi sporadice, dar sigure, mai scapă, din eroare de greșeală și tremurare de mână, câteva picături de substanță toxică pe câte o tomată sau altă legumă.

Desigur, nimeni nu poate afirma faptul că TOȚI fermierii ar umbla cu pipeta sau seringa pe lângă legume. Ar fi nu numai exagerat, ar fi o mare măgărie!

Totuși, o întrebare stă spânzurată de rama solarului. Dacă obiceiul ”botezării” spre creștere rapidă a legumelor este doar sporadic, de ce, pe tarabe sau supermarketuri, un procent însemnat dintre acestea sunt verzi la interior și au un gust de fier, petrol sau ce-o mai fi? Pentru că nu este normal ca, uitând, să zicem, o roșie undeva, prin bucătărie, să nu-și schimbe nici forma, nici culoarea, nici gustul infect după mai multă vreme!?

Există, desigur, și explicația că legumele n-ar fi autohtone, că otrăvirea lor ar avea loc prin alte părți.

Daea, cu astea ce facem? Aha, le dăm la cap doar producătorilor de pe aici. E bine…

Paul IOAN