Domnului Profesor, cu dragoste

Mi-am încheiat, demult, legătura cu școala. Dintr-o întâmplare, fericită zic eu, am avut, în liceu, un colectiv să-i spun ideal. O gașcă de 36 de băieți și… două fete, ambele numite, de către noi, Nuți. Cei cinci ani (ultima promoție cu această durată) au trecut repede, atât de repede că n-am apucat să ne prindem că am lăsat copilăria în urmă, că am devenit adulți.

Desigur, fiecare dintre noi am avut simpatii, uneori reciproce, printre profesori. Asta depindea și de aptitudinile noastre, deseori extrașcolare. Eram, pe atunci, președintele unui cenaclu al elevilor, ”Panait Istrati”, așa că Zenaida Samsonic, profa de română, mi-a fost mentor și îndrumător. Și ea a plecat, între timp, pe drumul fără întoarcere, ca și majoritatea celorlalți profesori ai noștri, care încercau să ne facă oameni, să ne alegem profesiuni decente, să ”reușim în viață”.

Eram o clasă mai deosebită, cu participanți la diverse olimpiade. Marea majoritate a colegilor s-au realizat, astăzi sunt bunici și pensionari. În anii trecuți de la susținerea bacalaureatului, vreo 45, ne-am tot întâlnit, la început mai des, nu toți, dar destul de mulți, cu diverse ocazii, unele mai fericite, altele nu. Catalizatorul acestor întâlniri ne-a fost și ne este un coleg, căruia dirigintele nostru, simțind, probabil, că va pleca dintre noi, i-a înmânat ”caietul roșu”, spaima noastră de atunci, în care scrisese cam tot ce făcusem noi în cei cinci ani de liceu. La unii dintre noi mai mult, la alții mai puțin. La fiecare întâlnire, Giops, posesorul ”caietului”, ne citește, și acum, după decenii, câte ceva din ceea ce dirigu notase despre fiecare, desigur fapte rele, după caz, chiuluri, geamuri sparte, note mai proaste etc, etc. Râdem noi, dar în colțul ochilor apar mici boabe de lacrimi, pentru vremea când eram tineri, când eram toți (între timp, am rămas doar 30) plini de speranțe de viitor.

De ce scriu, acum, aceste rânduri? Pentru că m-a ”inspirat” greva profesorilor din aceste zile. Unii afirmă că sindicatele lor ar fi manipulate politic, că nu ar fi momentul să facă grevă. Aproape că nu mă interesează dacă e adevărat sau nu. Le datorez profesorilor mei de atunci prea mult respect, pentru a nu fi alături de dascălii de azi. Chiar dacă învățământul actual nu se mai ridică la standardele de atunci, cadrele didactice de acum merită măcar respectul nostru, al societății, pentru misiunea lor de luminare a minților copiilor și adolescenților.

Domnilor și doamnelor profesori, cu dragoste,

Fostul, demult, elev

Paul IOAN